Despre psihoterapia integrativa.

Psihoterapia integrativă este acea psihoterapie care oferă o perspectivă holistă asupra problematicii umane, luând în considerare toate dimensiunile fiinţei umane (cognitivă, comportamentală, afectivă, fizică şi spirituală), care cuprinde teorii şi metode de lucru specifice mai multor orientări psihoterapeutice şi care pune accent pe importanţa îmbinării practicii din cabinet atât cu studiul cercetărilor ştiinţifice recente, cât şi cu efectuarea propriilor cercetări, integrând, de asemenea, şi latura personală în procesul specializării ca psihoterapeut, printr-o dezvoltare personală cât mai pronunţată şi prin conştientizarea pe cât de mult posibil a umbrei şi a măştilor sociale. (Gilbert şi Orlans 2013).

Această orientare terapeutică a luat naştere ca urmare a nevoilor diverse ale clienţilor, ca o adaptare la faptul că atât natura problemelor, cât şi personalitatea fiecărui client în parte variază destul de mult şi nu oricine este potrivit pentru un anumit tip de psihoterapie, aşa cum este imposibil şi ineficient a categorisi sau eticheta oamenii într-o manieră atât de reducţionistă.
Psihoterapia integrativă pune un accent deosebit pe crearea unui mediu securizant în care o relaţie terapeutică autentică poate fi co-creată prin contribuţia atât a clientului, cât şi a terapeutului, deoarece studiile demonstrează că acest tip de relaţie este, de fapt, elementul cu puterea cea mai mare de vindecare, şi nu tehnicile în sine.
În psihoterapia integrativă unul din accentele principale este pus pe conceptul de dezvoltare a sinelui. Fiecare client în parte poate avea nevoie de vindecare în unul sau mai multe din aceste domenii din viaţa sa, acestea reprezentând, pe rând, aspectul figural al fondului sau psihic. Aceste domenii sunt:
– Domeniul biologic: relaţia sinelui cu corpul
– Domeniul intra – psihic: relaţia sinelui cu sinele
– Domeniul inter – personal: relaţia sinelui cu alţii
– Domeniul inter – cultural: relaţia sinelui cu rasa, cultura, naţionalitatea, etc.
– Domeniul ecologic: relaţia sinelui cu natura
– Domeniul transcendental: relaţia sinelui cu dimensiunea transcendentală a psihicului.
Valorile psihoterpiei integrative (Evans şi Gilbert, 2010):
1. Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere a explorării. În psihoterapia integrativă, acceptând ceea ce este oferit şi onorarea lumii clientului aşa cum este pentru el, este responsabilitatea principală a terapeutului.
2. „Acum” este conştiinţa prezentă a clientului şi singurul moment în care ei au un control direct. „Acum” poate fi copleşit de trecut, ca şi în cazul transferului, sau prin anxietatea de viitor, ca în stările anxietăţii, dar o astfel de experienţă este în „acum”. Clientul descoperă în „acum” ceea ce este moral, în conformitate cu propriile opţiuni şi valori.
3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenţi în determinarea propriului lor comportament. Cu toate acestea, vedem oamenii ca fiind integraţi în contextul lor, ceea ce le poate limita opţiunile deschise pentru ei, uneori în moduri defragmentate.
4. Moralitatea, la cel mai bun punct al ei, se bazează pe nevoile organice – pe o cunoaştere relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă decât „ar trebui”, bazată pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alţii. Aceasta se aplică la reglementarea relaţiilor inter-personale, la reglementările intrapsihice şi la reglementările în cadrul grupurilor sociale.
5. Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în „acum”, terapeutul lucrează pe creşterea conştientizării clientului asupra antecedentelor, reacţiilor organice şi consecinţele comportamentului. Astfel, terapeutul „explorează” mai degrabă decât „modifică” comportamente.
6. Relaţia terapeutică este un micro-cosmos al „modului de a fi în lume” al clientului şi astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt experimentate de către terapeut. Prin urmare, este important ca prezenţa activă a terapeutului să fie autentică şi energizată, sinceră şi directă. Acest lucru cere terapeutului să fie conştient de contra-transfer şi ca el să fi dezvoltat auto-constientizarea semnificativă pentru a monitoriza procesul şi, în particular, potenţialul pentru abuzul de putere în relaţia terapeutică.
7. În auto-reglementarea organică, alegerea şi învăţarea se întâmplă cu o naturală integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, fizică şi spirituală, de sine şi de mediu, aceasta fiind holistică.
8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic, atunci când o persoană devine cine şi ce este şi nu când încearcă să devină ce nu este. Paradoxal, schimbarea persoanei nu are loc prin constrângere, ci prin alocarea de timp şi efort pentru a deveni ea însăşi (Beisser, A.R., 1970).
9. Viaţa este într-un flux constant. Terapia nu afectează doar lumea, dar şi lumea are impact în terapie. Creşterea personală şi dezvoltarea sunt posibile şi necesită conştientizări intrapsihice, inter-personale şi socio-politice pentru deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii, conştientizării şi înţelegerii.
10. Factorii de mediu se dovedesc a fi o sursă majoră de stres, lipsa de putere şi alienare. Acesta este un manifest particular împotriva inegalităţii de şanse şi practici opresive.
Psihoterapia integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru necesită provocarea şi confruntarea cu rasismul, sexismul, diferenţele de sexe şi clasă.
11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existenţiale asupra relaţiei. Noţinea lui Buber dă „sens” prin întâlnire, susţine viziunea terapiei, ca fiind o „co-creaţie”, noţiunea de „adevăr” începe cu doi. Personalul: „EU” are sens numai în raport cu un altul, în dialogul Eu – Tu sau în contactul Eu – El. Dialogul este bazat pe experimentarea relaţiei cu alte personae, aşa cum sunt acestea, şi experimentarea de sine – împărţind reciprocitatea şi cooperarea care, la rândul lor, necesită disponibilitatea de a fi responsabil şi autentic. Dialogul este susţinut de crezul modern feminist menţinând importanţa relaţiei şi afilierea în dezvoltarea identităţii şi dialogului, reciprocităţii şi cooperării, urmărind înţelegerea.
12. Prin urmare, maturitatea nu este doar despre autonomia sinelui, ci şi despre sinele-în-relaţie, şi este un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieţii. Într-adevăr, sănătatea poate fi descrisă ca o interacţiune creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără creativitate este conformitatea cu un standard extern şi în conflict cu fenomenologia. Creativitatea fără ajustare este nihilism şi în conflict cu dialogul.
13. Atât sinele în izolare, cât şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive – o formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţa este văzută ca o încercare de anihilare a sinelui sau a altora, ceea ce este antitetic conştientizării şi expresiei deschise a relaţiei Eu -Tu.
14. Sinele şi celălalt / ceilalţi pot fi privite cu curiozitate şi compasiune mai degrabă, decât cu judecată negativă.
15. Psihoterapia integrativă urmareşte să promoveze suficientă integrare care maximizează – ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în „absenţa” terapeutului. Aceasta susţine dreptul clientului la auto – determinare şi demnitate personală.

Anunțuri